16 / 24
― Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi
împlinească gândul! îi răspunse ea.
Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse
mai multă putere; atunci strânse pe zmeu în braţe, îl
ridică în sus şi, când îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi
în pământ; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prâslea
şi, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu; puindu-şi toate
puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi
oasele şi, aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de îl băgă
până la gât în pământ şi-i tăie capul; iar fetele, de bucurie,
se adunară împregiurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi
îi ziseră:
― De azi înainte frate să ne fii.
Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are
câte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor
şi se fac nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură
câte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărâmul
nostru.
Ajungând la groapă, cletenă frânghiade se lovi de toate
mărginile groapei. Paznicii de sus pricepură că trebuie să
tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri şi scoaseră pe fata
cea mare cu mărul ei de aramă. Ea, cum ajunse sus, arătă
un răvăşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de
bărbat pe frate-său cel mai mare. Bucuria fetei fu nespusă
când se văzu iar pe lumea unde se născuse.
Lăsară din nou frânghia şi scoase şi pe fata ceamijlocie,
cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o
hotăra Prâslea de soţie fratelui celui mijlociu.
Mai lăsară frânghia şi scoase şi pe fata cea mică:
aceasta era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur
nu-l dete, ci îl ţinu la sine.
El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sâmbetele
şi, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice şi pe el, dânsul
legă o piatră şi puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iar
fraţii dacă văzură căciula, socotiră că este fratele lor cel
mic, slăbiră vârtejile şi dete drumul frânghiei, care se lăsă
în jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să crează că
Prâslea s-a prăpădit.
Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră
cu prefăcută mâhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se
cununară cu fetele, după cum rânduise Prâslea. Iar cea
mai mică nu voia cu niciun chip să se mărite, nici să ia
pe altul.
Prâslea, care şedea deoparte, văzu piatra care căzuse
cu zgomot, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi
se gândea ce să facă ca să iasă afară.
Pe când se gândea şi se plângea, dânsul auzi țipăt şi
o văietare care îi împlu inima de jale; se uită împrejur şi
văzu un balaur care se încolăcise pe un copac şi se urca ca
să mănânce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prâslea,
se repezi la balaur şi numaidecât îl făcu în bucăţele.
Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră: