20 / 24
Plecând către oraşul în care locuiau părinţii şi fraţii
lui, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte
drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe
fetele care le-au trimis el, după cum le hotărâse însuşi,
că părinţii lui erau foarte mâhniţi de pieirea fiului lor cel
mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi
că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar
că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din
urmă, fraţii lui i-au adus un ginere prea frumos şi că o
silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa.
Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat
în sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş.
Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis
împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tânărul care
i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare
o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă
singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îi plăcea
mult.
Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari
şi-i poruncise zicându-i: «Iată, de azi în trei săptămâni
să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de
unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul»; şi
bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.
Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar.
Prâslea, tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă
nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise:
― Stăpâne, te văd trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a
poruncit împăratul, iată mai sunt trei zile până să se
împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac.
Argintarul îl goni, zicându-i:
―Atâţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un
trenţeros ca tine să o facă?
― Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile – răspunse
Prâslea – să-mi faci ce vei voi.
Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai
Prâslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuţă
de alune şi câte un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la uşă,
n-auzea alt decât cum spărgea la alune pe nicovală! Iar
când fu a treia zi, el ieşi, dis-de-dimineaţă, din odaie cu
furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului, ce
era la dânsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei
împăratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un
rând de haine; iar pe la nămiez, când venise slujitorii
împăratului ca să-l cheme la palat, el se duse şi îi dete
furca care torcea singură.
După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete
argintarului doi saci de bani.
Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea
cunoscu furca şi pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi
ieşit deasupra pământului. Atunci zise împăratului: