8 / 24
― Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri
după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta,
să-mi încerc şi eu norocul.
― Fugi d-aici, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi
cei mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile
n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o
să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici
trebuie să fie ceva vrăji.
― Eu nu mă încumet – zise Prâslea – a prinde pe hoţi,
ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă
nici un rău.
Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat
încă un an. Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos
şi legă mai mult decât altădată. Împăratul se veseli de
frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dar
când se gândea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de
merele lui cele aurite, să căia că l-a lăsat netăiat.
Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului
şi tot plănuia. În sfârşit, merele începură a pârgui. Atunci
fiul cel mai mic al împăratului zise:
― Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi eu.
― Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te
întorci ruşinat ca fraţii tăi cei mai mari.
― Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el;
fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg
ca să prinz pe tâlhari, ci numai o cercare să fac.
Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţile de cetit, două
ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă
într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se
puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la
spate ca, dacă îi va veni somnul şi ar moţăi, să se lovească
cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da capul pe
spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după
miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea zorilor
care îl îmbată cu mirosul său cel plăcut, o piroteală
moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi
vrând să moţăie îl deşteptară, şi rămase priveghind până
când, pe la revărsat de zori, un uşor fâşâit se auzi prin
grădină.
Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata;
fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom
şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete
două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom
şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iar el, cum se lumină
puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de
aur şi le duse la tatăl său.
Niciodată n-a simţit împăratul o mai mare bucurie
decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu
gustase niciodată.
―Acum – zise Prâslea – să căutăm şi pe hoţ.
Dară împăratul, mulțumit că pipăise merele cele