6 / 24
fost odată ca niciodată etc.
Era odată un împărat puternic şi mare şi avea
pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de
flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai
văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinii avea şi
un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea, nu
putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după
ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea
oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă.
Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe
care îi pusese împăratul ca să pândească, n-au putut să
prinză pe hoţi. În cele din urmă, veni fiul cel mai mare al
împăratului şi-i zise:
― Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat
prin astă grădină de atâtea ori şi am văzut roade foarte
frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut
gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca
nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune
mâna pe acel tâlhar care ne jefuieşte.
― Dragul meu – zise tată-su – atâţia oameni voinici
au păzit şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să
văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a
ţinut atâta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi
te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să
izbuteşti.
Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână
întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iar când fu
într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse
cumpriveghease până la miezul nopţii, cummai pe urmă
îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţine pe picioare,
cum, mai târziu, somnul îl copleşise şi căzu ca un mort,
fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era
rădicat de două suliţe, şi atunci văzu că merele lipsesc.
Nepovestită fu mâhnirea tatălui său, când auzi
spunându-i-se astă întâmplare.
De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an,
ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea
cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să
pândească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făceau
atâta întristare.
Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul
cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.
Tată-său, deznădăjduit, puse în gând să-l taie; dar fiul
cel mai mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i
zise:
A