Tovarăşi, cultura… este titlul ultimei cărţi semnate de Aquilina Birăescu, apărută la Editura Marineasa în 2010. Aşa cum, de altfel, titlul ne lasă dintru început să bănuim, volumul cuprinde proze a căror acţiune este ancorată într-o Românie comunistă.

Zona predilectă de desfăşurare a dramei narative reprezintă spaţiul culturii, o cultură ce se vrea demonstrativ ancorată într-o realitate a poncifelor şi a clişeelor comuniste ce frizează de multe ori caraghiosul şi chiar absurdul.

Personajele cărţii, de obicei oameni de cultură trăiesc sufocaţi de clişeele, de formulele standard cărora inteligenţa, în mod firesc înclinată spre libertate de gândire, trebuie în mod fatal să li se supună. Situaţiile în care aceştia sunt surprinşi fac apel la nişte cadre binecunoscute celor ce au traversat această epocă: munci aşa-zis patriotice, sărbători aberante, pregătiri pentru întâmpinarea „celui mai iubit conducător”, toate puse sub semnul unei tragice inutilităţi. Cele mai evidente ilustrări ale acestor amintiri din perioada comunistă se regăsesc în prozele: Tovarăşi, cultura…, Totul începe de mâine, Sarabandă, O zi ca oricare alta. De altfel, autoarea a şi mărturisit că, scriind aceste proze a avut în minte o celebră caracterizare făcută de Petre Ţuţea sistemului comunist: „Comunismul este cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii”.

Specific acestor proze este detaşarea ironică cu care autoarea priveşte evenimentele respective de la distanţa a două decenii.

Printre prozele ce au drept temă reconstituirea atmosferei din perioada comunistă mai pot fi întâlnite altele, în care se încearcă creionarea unor personaje care evocă nostalgic, atmosfera unei Timişoare ce poate fi identificată în peisajul interbelic. După-amiaza cu amintiri se înscrie în această linie. Personajele, două bătrâne parcă uitate de vreme, mişcându-se într-un spaţiu ireal, spaţiu al memoriei personale, reînvie un trecut comun, trăit cu o intensitate atât de mare încât pare a fi prezentul lor veşnic. Spaţiul evocat pare unul cu totul izolat de lumea înconjurătoare păstrând parfumul unei epoci care a căzut victimă comunismului dar, care pentru ele îşi păstrează prospeţimea iniţială.

Deschis, albumul imens învelit în piele de Cordoba se lăfăia ca de obicei pe o jumătate a mesei ovale din sufragerie, parcă visând trecutele destine ferecate între coperţile meşteşugit încrustate. Alături de el, într-o vază rotundă de porţelan având în interior pictaţi doi ciudaţi samurai, un ceas îşi psalmodia grăbitul tic-tac. (…) De când îl tot asculta? Cine ar mai fi putut spune, în odaia aceasta unde cuvintele aveau iz de istorie?” Birăescu, 2010, p. 39)

Bunicul este o proză care evocă nu doar perioada precedentă instalării comunismului în România ci şi vremurile dureroase, atunci când oameni nevinovaţi ajungeau să facă detenţie pe criterii politice, erau ridicaţi din motive absurde lăsând în urma lor durere şi destine frânte.

Pe scaun, în dreptul mesei, bunicul, cu părul alb, tuns scurt, până la baza rădăcinii, cu privirea fixând podeaua, răsufla rar şi greoi, de parcă ar fi urcat o pantă. Mâinile cu pielea gălbuie, subţire, atât de transparentă încât lăsa să se întrevadă detalii ale articulaţiilor, deşi proptite pe genunchi, tremurau uşor, făcând să se mişte în jurul picioarelor, ca sub impulsul unei adieri de vânt, pantalonii mult prea largi.

  • Bunicule! (…)

  1. Unde ai fost atâta vreme, bunicule?

E, he, hei, zise bunicul, şi vorbele îi fură gâtuite de o tuse ce părea să-l înece. Ochii i se umplură de lacrimi. Pipăind nesigur, cu degetele tremurânde, buzunarul de la piept al cămăşii cadrilate, scoase o batistă. Ajunsă în dreptul gurii, albul acesteia se înroşi uşor.”(Birăescu, 2010, p. 17-18)

Parcurgând paginile cărţii rămâi la finalul ei cu impresia unui zâmbet amar, un fel de râsu’-plânsu’ adresat unei epoci care din nefericire a deturnat destinul multor intelectuali de la drumul lor firesc.

Aquilina Birăescu, Tovarăşi, cultura…, Timişoara, Editura Marineasa, 2010, p. 119