Talkshow de Curte veche

Talkshow de Curte veche

Era trecut de unu. Am deschis televizorul. Sesiunile astea nocturne sunt un fel de plimbări târzii pe terasă, de prelungiri moi. Mă scursesem, de-a binelea, pe spătar. Ceafa mi se afunda-n burete. Mi-am adus aminte: nu m-am uitat niciodată la Tucă de când a (re)început. Eram plictisit de moarte şi gândul negru mă trecu pe loc: nu ţine, n-are cum, pân` la ora asta. Am apăsat mai degrabă trist, inerţial. Cifrele apărură pe ecran: un unu, o liniuţă orizontală, apoi un patru: canalul 14. Roşeaţa cifrelor, oranjul lor aprins sunt aproape deranjante mai ales la o oră ca asta: nuanţa cojilor vechi, întărite de portocală. Am fost dintotdeauna sigur: doar ce e amărui poate avea aşa o culoare.
Mi-am „revenit” brusc: mi-am împlântat podurile palmelor în braţele fotoliului şi m-am împins, m-am ridicat. Spatele mi se aşternea, acum, drept, lipit de spătarul care, parcă, se crispase şi el. Reproduc din memorie: Craii de curtea veche e o însăilare, cu momente reale de poezie. O structură romanescă discutabilă, căreia C.T.P îi preferă, oricând, Ciocoii vechi şi noi. M-am şi văzut pe scaun lângă dânsul, într-o cămaşă maro, aşteptându-l, nerăbdător, să termine. Băteam deja cu degetele mâinii stângi, cu indexul, mai ales, în masă, şi ascultam c-un zâmbet fad, amărui.
I

– Io nu sunt deloc de acord. Mi se pare, de fapt, o aberaţie ce-aţi spus acuma.
Și talkshow-ul se mută la masa mea maro, cu pătrate negre. Jaluzele sunt trase – în lumina rece a reflectoarelor, culoarea li se ştergea.
– Domnu Popescu, domnu Popescu… Să luăm cartea. Pe mine pasaju’ ăsta, de pildă, m-a înnebubit. Bine, l-am şi citit la o vârstă de asta, crăiască, să zic aşa, la bunică-mea. În prefaţa memoriilor lui Casanova am dat, prima oară, de el. Era o amiază târzie. Am mâncat pe la vreo patru, aşa… (Addagio, detaliere „suplimentară: lemnele trozneau, faţa şi mâinile mi se-ncălzeau. Mă-ntorsesem de la ţigară, din curte. Tocana de cartofi rămăsese pe masă.) Am avut, aşa, senzaţia că călătoresc cu trenul, că peisaju se-nmoaie şi viteza creşte. Şi mi-o venit, dintr-o dată, ideea că nimic nu mă reprezintă, numa laibăru ăla vechi de miel, cu guler negru, lucios. De pielea aia tăbăcită, uzată la modu graţios, îi vorba, ca ea să treci prin ploaie şi vânt, ca să zic aşa! (Ridic vocea, înalţ degetul ironic.) M-am şi văzut: în faţa casei, trăgând fiermoaru cu ţigara-n gură. Era frig, burniţa… Ia uitaţi: „Eram trei odrasle de dinaşti cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfântului Ioan de Ierusalim, zişi de Malta, purtând cu fală-n piept crucea de smalţ alb şi încununatul trofeu spânzurate de panglica de cănăvăţ negru. Răsărisem în amurgul Craiului-Soare, părinţii iezuiţi ne crescuseră, ne înarmase Villena. Tineri de tot, într-o caravană, scufundasem pe furtună nişte tartane boiereşti; mai târziu vitejiserăm pe uscat pentru izbânda florilor de crin”. Şi scena asta am văzut-o: trăsura se zgâlţia, tăcerea devenea asupritoare. Câmpiile erau nămoloase, lumina albăstrea cămăşi. Perucile se umeziseră de tot. M-a năpădit atunci, pe loc, certitudinea c-aşa trebe… că viaţa tre să fie zvâcnet, gest brusc. Tre să emani un iz proaspăt în jur. Ca un pachet de cacao abia desfăcut.

II

Cuvântul cult era desfrâu. Plăcerea trimitea cu gândul la instalarea unor leagăne îmblănite în grădini. Blana e aspră, gălbui, ca a cojocelului de miel.
– De-abia aşteptam să ies, să plec. Pentru prima oară, când am întors pagina, am cunoscut aceeaşi plăcere ca la plecatu’de-acas. O luam pe socac în jos, pe lângă zidurile cu grădinuţe şi tufe ude. Rupeam filtrul ţigării şi pişcătura tutunului iute, rătăcit printre dinţi, mă întărâta şi ea, m-aţâţa. Şi la paginile astea mă gândeam tot mai des când făceam câte una. De exemplu, s-a stricat, o dată, maşina-ntre sate. Era două noaptea. Ploua. Ne-am dat jos tricourile. Şi am coborât, am prins a împinge. Alunecam ca dracu în lutu’ ăla moale, îmbibat. Io am şi căzut. Ploaia era caldă. Marius s-o întors înspre mine: uite, vezi, bă, curvarii, ca pe Sat 1, li s-o stricat maşina!
Hăhăiam.
Curvar – cuvântul se desfăcea ca o coadă de păun ascuţită, dată cu var.

*

Pe la vreo două, după talk-show, am luat cartea din bibliotecă. O ediţie neagră cu steluţe mărunte pe coperta kitschoasă.
Am recitit de nu ştiu câte ori: în mod clar, numele-n avalanșă – Granja, Favorita, Caserta, Versailles etc. – îşi transcend „localismul, nu precizează, ci îmbată, creează efectul de fabulos. Viteza pare a creşte treptat, iar peisajele se perindă pe fast forward.
Este, până la urmă, apologia viului, a vieţii plenare.
Intriga, cozeria ocultă se pozitivează devin modalităţi ale freneziei, ale implicării în lume. Lumescul, totodată, „frivolul” şi desfrâul trec prin acelaşi proces: nu mai sunt ceva „rău”, ci viaţa în ce are mai pulsatil, clocot şi exorcizare extatice. În plus, prăbuşirea acestor personaje are, ea însăşi, ceva din gravitatea unei cărţi cu coperţi negre.
M-am ridicat şi m-am rezemat cu spatele de perete: răsfoiam precipitat. Sunt fraze pe care, peste ani, le cauţi agitate, ca şi când te-ai teme c-au dispărut, că s-au evaporat. O dată cu ce s-a evaporat din tine în timpul scurs de când le-ai descoperit. Şi, după ce le citeşti, ridici, de obicei, ochii din foaie. Zâmbetul tinde spre-amar.
Cremul pereţilor era, parcă, mai deschis; străbătut de o dungă spălăcită, moale, exact acolo unde priveam.
Mă dedam unei peregrinări grăbite prin veacurile cărţii. Simptomul clasic, ca-ntr-un poem de E. Bunaru: versuri” pe care era esenţial să le regăsesc, ceea ce rămâne în minte dintr-o carte, f(r)azele”îngrămădite, strânse ca-ntr-o pânză, grăbit, la plecare. La un moment dat, „am prins, nu ştiu de ce, a mă juca”: încercam să văd cât de repede pot întoarce filele. Degetele forfoteau pe sub ele, le-ndoiau: „Spune-i c-am făcut cum am crezut mai bine şi că în noaptea asta plec…la munte”. Fraza asta (ultima din carte) – am deformat-o în timp. Trecerea vremii a romanţat-o. Mi-o aminteam la persoana a treia: Paşadia plecase undeva la munte. Acest undeva ambiguizează, accentuează ideea pierderii într-un loc sau, se poate spune şi aşa, îndepărtează locul cu pricina. Scena m-a urmărit cu anii. Totul era negru: edificiul din care coboară Paşadia, caldarâmul (blocuri de piatră pătrate), trăsura, caii. O solemnitate tenebroasă şi un frig apt să trezească morţii (cum îi trezeşte pe somnoroşi).
Am căutat, apoi, o frază pe care n-am mai găsit-o, cea despre valsul „ca o ultimă şi prea zadarnică chemare”.
Selecţie de redescoperiri spontane. Mozaic haotic: „Portretul acesta e unul din puţinele lucruri de aici ce-mi aparţin, restul e tot cu chirie”. „Policandrul se aprinse, înmiindu-se-n oglinzi”. „Sunt grec şi nobil mediteranean”. Uneori, acest tip de lectură e cât se poate de revelator.
Fraza are tonalitatea şi stilismul suav al unei pierderi de sine. Arcadele baroce, imaginare sunt punctele forte. Ceea ce nu înseamnă, deloc, că avem de a face cu un text bolnav, care tocmai prin asemenea palori se mântuie.
Am întâlnit, la relectură, un prozator cu penel destul de ascuţit, cu o acuitate „înţepătoare” când e vorba de latura mizeră a decadentismului. E, printre altele, cazul portretului lui Poponel. Jocul contrastelor e extrem de necesar, pamfletul e opusul lirismului. Dezgustul e la fel aristocratic ca şi gustul.
„Noaptea pogorâse repede. Şi mi-am adus aminte de cel ce încetase să mai fie, de omul ce-mi păruse un prieten de când lumea şi adesea un alt eu-însumi, de Pantazi, când m-a întrebat ce s-ar putea să mai bem”.
E, aproape peste tot, vorba de un dogorâtor fior al stingerii, o stingere mai acută decât arderea însăşi. Acest „s-ar putea (să mai bem) e uluitor, importanţa condiţionalului e esenţială. E cel mai acut indice al autenticităţii, adaugă ceea ce deschiderea unui evantai aduce într-un simplu cadru static, domestic. Adică pulsaţie, fior. Cu atât mai mult cu cât, în ordinea firească, prozaică a frazei, nu ar avea ce căuta, exprimarea tipică, de birt, sunând, evident, aşa: ce să mai bem. Totodată, s-ar putea e şi semnul unei epuizări aristocratice, e întrebarea pe care şi-o pun protagoniştii care le-au băut (aici băut ar putea fi înlocuit şi cu văzut) pe toate. Şi încă un sens subiacent: ce-ar mai fi de băut se poate traduce şi prin ce-ar mai fi de spus în aşa o situaţie. Întrebarea e, bineînţeles, retorică, iar retorismul ei e forma unei gravităţi aparte, atât de adesea stropită cu alcool. Căci bei, mai ales, când nu există răspuns.
Crepusculul e cel mai incendiar moment, iar ultimele puteri”sunt cele mai mari. E principiul căruia i se datorează măreţia acestei agonii exemplare. Frazarea mateină e oscilantă, lungimea/lungirea frazei, simptom al toarcerii melancolice, al dilatării suave a fiorului, e, adesea, contrapunctată de bruscheţea propoziţei scurte. Efectul acesteia, o tuşă, o atingere”care (re)configurează, subit, peisajul (psihic). „„Noaptea pogorâse repede”. Împrejmuită de două fraze lungi, tergiversante, această notaţie are efectul pe care-l are plumbul asupra firului de nailon: curmă plutirea, pierderea întru ape. E ca o aducere cu picioarele pe pământ, însă nu una profanatoare sau prozaizantă. Dimpotrivă, aici, fiorul e captat în versiunea lui primă, brută, adică înregistrat, notat. Concizia sublimează consistenţa. Transcriu, de plăcere, pasajul: „Stam în vagonul restaurant la o masă, faţă în faţă, şi nu găseam să ne spunem unul altuia nimic. Noaptea pogorâse repede. Şi mi-am adus aminte de acela care încetase să mai fie, de omul ce-mi fusese prieten de când lumea şi adesea chiar un alt eu însumi, de Pantazi, când m-a întrebat ce s-ar putea să mai bem”.
Să intru mai în detaliu: la o masă sunt, pentru mine, cuvintele esenţiale ale primei fraze: tocmai pentru că ar putea, şi acestea, lipsi. Se subînţelege, aproape, că, în vagonul restaurant, stăteau la o masă. Acest surplus, însă, e una dintre cele mai convingătoare mărci ale depresiei, el parafează senzaţia de abandon într-un colţ sau în margini. Dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite,…la o masă, nu scrise, ele ar fi fost, foarte probabil, însoţite de o dare lehamisită din mână. Surplusul” acesta, zic, reliefează insignifianţa, neantul care plutesc în aerul salonului. La o masă vrea să zică uitaţi, prăbuşiţi etc. Starea creează fraza. Există, din acest unghi, o topică inconştientă, o „expresivitate involuntară”, un set de pattern-uri subterane, în conformitate cu care starea îşi dă drumul, se imprimă în materie verbală, scriptică, gestuală.
Pasajul de după propoziţia scurtă: o evocare al cărei patetism convenţional culmineaz㔠prin construcţia cu omul („ce-mi păruse prieten de când lumea…”). Ca efect fantasmatic, în loc de Pantazi, aproape c-am citit, din greşeală, (mi-a venit, adică, să citesc) Fantazi – se subînţelege, nu în baza unei penibile distorsionări premeditate, ci pentru că F-ul e mai soft decât P-ul, pentru că tulburarea indusă cititorului se întoarce asupra textului însuşi, îl înmoaie în felul în care pronunţia copiilor înmoaie cuvintele, le cuminţeşte lipsindu-le, de pildă, de r-uri. Altfel spus, starea devine posedantă, se exprimă pe sine, tinde să altereze realul, să distorsioneze input-ul senzorial, văzul.
Tot acest roman, mi-am imaginat, s-a petrecut cândva în noiembrie, cel puţin scenele cu care am rămas. „Era spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, totul era ud”. Atmosfera s-a internalizat complet: în pofida contextului temporal obiectiv, zodia psihică a lui noiembrie şi-a menţinut supremaţia. Şi încă un aspect imaginar, toţi poartă paltoane negre, groase de postav. O eleganţă clasică şi, deopotrivă, tragică, de dincolo de simpla sobrietate, atât a vestimentaţiei, cât şi a frazei: (reiau un citat) „o vreme de lacrimi”.
Acest tip de fantasme constituie, pentru mine, relaţia primă cu o carte, faţeta cea mai acută a receptării ei. Tocmai din cauza asta se poate spune: câţi cititori atâtea (versiuni ale unei) cărţi. Până la urmă, măreţia stă în capacitatea textului de a inflama imaginaţia, de a stârni vizualizări/reprezentări incontrolabile.