Reverie (de lectură) cu Sorin Stoica
Lectura

Reverie (de lectură) cu Sorin Stoica
Lectura

Vineri dimineaţa. Am tras pătura şi m-am trântit pe cearşaful alb. Am luat cartea. Sorin Stoica, O limbă comună. Am deschis, adic-am tras şi apăsat, şi marginea interioară a paginii îşi arătă întreaga suprafaţă. Volumul se deschise, dacă se poate spune aşa, la maximum. Nu doar fila părea mai albă, ci cartea o altfel de carte. Nu sunt obişnuit să văd atâta alb în stânga suprafeţei tipărite. Parcă textul însuşi era mai deschis. În plus, şi liner-ul era nou. Subliniam des. Tuşul curgea – linii groase, suculente. Cum am întors pagina, am văzut că lichidul negru impregnase şi cealaltă faţă. O teamă instantanee: dacă două linii se suprapun, hârtia se-mbibă şi fila se va rupe? Ceva îmi spunea că nu m-aş putea abţine şi aş sfâşia, pe de-a întregul, hârtia.
După vreo şase pagini, liniile negre, tremurate, au început să dea impresia de abundenţă, de belşug, iar cartea, per ansamblu, de lucru „uzat” în sensul cel mai bun, mai fertil. De obiect viu. O moşmondeam şi frământam. Am cuprins-o într-o mână şi am strâns: coperta unu se lipi de coperta patru. E mai uşor să notezi aşa. Obişnuiesc şi asta: să scriu pe marginile albe. Cerculeţe mărunte şi linii scurte. Tragi o liniuţă şi ea se-ngroaşă în nici o secundă: hârtia (ab)soarbe. Mai ales dacă ustensila e nouă. Mă opream şi priveam. Cred că un cuvânt întreg l-am scris făcând pauză după fiece literă. Viaţa devenea joc capricios, desfătare. M-am întors pe burtă, am pus cartea pe pat şi am reînceput să scriu. Şi mai migălos.
Desenele portocalii de pe copertă. Portocalii ca un miez de dovleac. Necopt, nebăgat în cuptor. Un desen „primitiv, simpatic. O astfel de carte, un astfel de obiect ar sta bine mai ales în mâna unui tânăr cu tricou tras peste bluză, care citeşte undeva pe o bordură, în piaţă. Un “trupete” MTV.

Destinul clasic: tânărul luminat care dă ore pe bani puţini, pe care prostia îl revoltă şi-l tot aşa cum îl şi înduioşează. Ultima dată m-am gândit la asta în cadă. (Tot din O limbă comună citeam). Cam toţi au/am dat “ore”. Una dintre patimi, dintre probe. Învingi pe măsură ce-nţelegi. Înţelegerea face cu putinţă acel zâmbet ironic. Îţi asumi detaşat statutul, te ridici, ieşi la suprafaţă, te caţeri, în sfârşit, pe cutia de lemn de care trebuie să stai agăţat ca să pluteşti. În derivă.
Confesiunea devine spovedanie. Şi eu am obsesia bolii. O cerşesc uneori. Ca s-o înving, apoi, în singurătate. Îmi cumpăr un pui de câine – nu medicamente – şi mă joc cu el. Un boxeraş. Diminutivul e, aici, esenţial. Joaca cu el mă vindecă.
Îmi dau drumul, oficiez, devin lacrimogen. Şi eu mă-ntreb şi, implict, cer, atrag: mi se-ntâmplă asta, mă-mbolnăvesc, cad: mai pot, oare, să văd proba, să transform boala în experienţă? M-am văzut pe nenumărate paturi de spital, cu capul pe perini verzi, albastre, gri, sub tot felul de pături. Eu şi mama, singuri în toată clădirea. Duminica la amiază, când mor şi doctorii, iar cadavrele asistentelor se desfac pe catafalc. Catafalc, cuvântul e, în sine, desfacere, exfoliere, de aia n-am folosit pluralul.
Asta ar fi izbăvirea, înfrângerea unei boli cruciale. Abia apoi, viaţa cea adevărata, reală.
La zece fix am închis cartea. Am pus de-o cafea. Am băut-o lent, calm. La televizor. O primă oră (lectura), o primă bătălie câştigată. Ziua se prefigura ca un banchet.

Gândesc mai nou în reality-show-uri. Sorin încă trăieşte. Suntem colegi de cameră pe durata scrierii cronicii. Odaia e îngustă, pătrată. Când o împingi, uşa loveşte direct în patul meu, cel din dreapta. Păturile sunt acoperite de pătrate mari, albastre. Fundalul e aspru, maro. Ferestrele şi genţile sunt în permanenţă deschise. Masa e plină de ziare. În chip aproape miraculos, cu Scânteia. Mâncăm din aceeaşi bucată de pâine. Fiecare pe patul lui şi ne-o pasăm ca pe o minge, ne jucăm ca doi mititei, doi fraţi.
Încă nu e bolnav. Dar părul îi albeşte uşor. E plinuţ, cap mare. Semn de fragilitate. Mă citeşte şi el. În cadă. Cu banderola pe urechi. Scriu. Foile Scânteii se umplu de firmituri. Lampa cu spirt arde. Oglinda fură sufletul flamei.
Îl vizitez, apoi, la spital. Fac ce fac şi procur exemplare de Scânteia, în foile lor învelesc tot ce-i duc. Un soi de glumă între confraţi. Şi plasele sunt comuniste. De plastic gros, din bucăţi care se-asamblează după schemă. Aşa urc treptele. Cu bască pe cap. Din pragul salonului salut ca la şcoală, ca Ceauşescu de pe scara avionului. Totul se filmează.
Avem, bineînţles, şi o conversaţie de adio. Obsesia răbufneşte din nou. În faţa ferestrei de la etajul doi. Ne-am surprins reciproc scrutând culoarea de dincolo de stratul învechit de vopsea, lemnul gol.
– Bă, io nu umblu cu texte de astea, cu îmbărbătări. Aş fi penibil, îţi dai seama… Pot, doar, să-ţi spun ce cred. Nu se termină aici. Îs tot mai convins. Ceva-ceva există.
Sorin făcu un pas şi urcă pe pervaz.
Surâd, umerii îmi tresar.
– Poate că, până la urmă…
Curtea se umpluse de apă. Barca ajunsese în dreptul ferestrei.
Am împins-o c-o mână. Uşor.

Câteva zile n-am mai citit. Am reluat cartea într-o noapte. Cu acelaşi liner negru în mână. Când citeşti până târziu, lumina becului e mai frumoasă, uneori, decât a lunii. Aş zice chiar mai selenară. E descriptibilă, doar, prin teorii fantasmagorice, asemănătoare celor din antichitate, din “ev-mediul odăii”. Lumina e alcătuită, aşadar, din unităţi infime, aurii şi ireductibile. (Cu totul altele decât fotonii.) Cea mai fină pulbere, cea mai imponderabilă, se răsfiră în încăpere, luminează. Uneori, foarte târziu, când ochii se-nceţoşează şi un balsam aidoma untului se aşterne peste simţuri, le poţi vedea. Calea lactee îţi trece prin cameră.
Lectura, viaţa tre să fie experiment, fiesta. Ok, citeşti o carte şi? O întrebare la fel de gravă ca: ok, ai o viaţă şi? Parcurgi, întorci pagina. Şi gata. Coperta foşni şi, în aceeaşi clipită, cartonul mi se-nmuie, brusc, în mână, se-ndoi. M-am uitat, instinctiv, să văd „paguba: un fel de rid străbătea jumătaea superioară, neagră. Se pierdea, apoi, în fundalul oranj al picturii de dedesubt.
Citeam pe burtă, adnotam cu litere măricele, egale. Notaţiile tre să fie parte din pagină, cel mai gracil aspect grafic, tre să înfrumuseţeze, să fie un îndreptar: citeşti ce scrie sus şi ai deja o impresie. O esenţă a paginii. Acestea sunt adevăratele titluri: intoxicaţie textuală, psihoterapia narativă (pagina 151), meta-viaţă (pg 142), scrisul ca boală ruşinoasă.
Doar scrisul cu negru ar trebui luat în seamă: literele, rândurile au altă demnitate. Şi când negrul e plin, acerb, orice inscripţie pare secreţia proaspătă a unei glande de sălbăticiune. Paianjenul negru, de Tudor Arghezi. Am auzit titlul poeziei la un concurs TV. Prin 97. Am şi văzut gângania pe perete. Era de catifea neagră, nouă. Aşa şi literele – tre să fie opera unei asemenea făpturi.
Noaptea căpăta sens. Ieşea din orbită. Am scris, mai de mult, într-un carnet, am stat aşa şi m-am gândit la mai multe modele de cronici. Mă uitam la coperta albastră, cu nervuri albe a notesului şi ideile curgeau. Îmi treceam, ca de obicei, degetele peste frunte. Degetul mare era fixat pe tâmpla dreaptă, celelalte patru fricţionau pielea, osul. Mişcări tot mai scurte. Un coş începu să usture. M-am oprit. Dar şi usturimea avea ceva plăcut în ea, o fierbinţeală aparte. Aşa şi acum, tot la asta mă gândeam: cronici ca un colaj de însemnări pe file de carte, o cronică-expoziţie cu file adnotate, scanate, mărite. O filă cât un perete. O carte trecută pe la mai mulţi critici şi paginile cu multiple însemnări. Multiplu de text, aşa s-ar fi numit expoziţia.
Târziul – pagina se dilată şi se-ntâmplă ceva şi cu liner-ul: atât de negru, de lucios,– se metamorfozează: baghetă a unei zâne pe nume Sonia. Literele albe de pe el nu mai sunt litere. Curbe, linii, împletituri ezoterice. Am mai scris: secunda e monedă de aluminiu lăţită pe nicovală, pe buturugă sau piatră. Şi de la punct încolo, simplu cerculeţ, inel. Contur gol. Adică pur. Timpul moare şi el. Se stinge. Timpul e un copil.

Cronica

Pe lângă carte, în librărie, am trecut, de câteva ori, indiferent. Nu mă gândeam că o s-o descopăr prin prisma cronicilor îmi vine să zic funerare.
Curiozitatea m-a făcut să testez reacţia unei clase de liceu. Într-o luni dimineaţa, pe la zece, am scos cartea şi am citit. Predam, pe atunci engleză… „”Fi-miu, la fel, deştept foc. Hai să vă zic. Se duce la tac-su mare, bă, am auzit că ai luat pensia. Nu sari c-o îngheţată, ceva? (…)”” Au început să râdă. Mai mulţi decât m-aş fi aşteptat. „”Îi ca o comedie, domn professor”. Le plăcea. Şi cred că argumentul forte era vorbirea personajului, naturaleţea ei. Citeşti şi chiar vezi (nu doar auzi) un şmecheraş, un trepăduş de copil dând târcoale de prădător sprinţar bunicului pensionar.
Oralitatea a devenit un fel de valoare de brand a lui Sorin Stoica.
Protagoniştii trăiesc şi mor, spre a spune astfel, pe limba lor. Unul dintre cele mai uzate clişee – vocea personajului, vocea naratorului. Ei bine, la Sorin Stoica, naratorul nu vorbeşte în locul personajului. Personajele au vocea lor şi la propriu şi la figurat. Cu alte cuvinte, egzistă.
Sunt momente în care autorul devine un rezonator al lumii, în care nu face altceva decât să asculte. E una dintre ipostazele definitorii, creionate de câte o introducere” fulgurantă la dialoguri. Aceast㠄introducere” are ceva din intensitatea unei cufundări în meditaţie, a abolirii ego-ului (auctorial). Pagina/timona e cedată personajelor: „”Ei jucau şeptic, io stăteam cu ochii închişi şi simţeam prin pleoapă lumina gălbejită de neon. De neon gălbejit, bâzâit de un ţânţar care gravita bezmetic în jurul lui. Din când în când îl auzeam pe Marian”. Sau: “Nae închide ochii şi i se pare că a ieşit din vagon, s-a evaporate”. Evaporare şi abandonare, ambele necesare pentru ca autorele să nu bruieze vorbirea personajului, să n-o artificializeze. Până la urmă, un „erou” care nu vorbeşte pe limba lui, nu are nimic de spus…
O pluralitate definitorie a registrelor, ceea ce a generat primele mele rezerve faţă de carte. O proză cu deschidere,– s-ar putea zice „derapaje,” – înspre publicistică, diaristică, „studiu caracterial. Pentru că Sorin Stoica e şi un prozator-martor: înregistrează fizionomii, tipologii, ticuri. Le analizează, le scrie. Maniera e dezinvoltă, „lejeră. Acea lejeritate sănătoasă, sinonimă cu firescul. Textul se desface. Observaţia e punct de pornire, nu doar notaţie. E centru al unei bule auctoriale, al glosării adesea ironice. Parantezele autentice rotunjesc textul, devin breşe binefăcătoare.
Ce am învăţat de la Sorin, ca prozator: naturaleţea buclei, a istorisirii dezinhibate estetic. La el, firescul are o natură paradoxală. Rolul divagaţiei e esenţial – căci textul curge în felul râurilor: coteşte, formează mici golfuri, întinde braţe. E cealaltă faţetă a simţului oralităţii: ascultaţi un om povestind şi, evident, veţi observa că parantezele sunt, adesea, inevitabile. Aşa şi aici, în cazul povestitorului profesionist. Buclele textului sunt la fel de fireşti şi obligatorii ca buclele literelor. “Meditaţia asupra scrisului” este naturalizată şi ea. Nu e ifos sau savanterie. Căci ocolişurile sublimează fluenţa, cursivitatea textului, îşi umanizează autorul şi demistifică statutul auctorial.
După primele pagini, am avut impresia că, oricât de plăcută, cartea nu reuşeşte să devină roman, c-ar fi, mai degrabă, un jurnal epicizat, “scenarizat”. Pe parcurs, m-a(m) prins. E un roman de dincolo de o acţiune anume, e epica subtilă a vieţii înseşi. O persoană I covârşitoare. Puţinor cărţi li se potriveşte colecţia de o asemenea manieră: ”ego proză”. Numai că Sorin Stoica îşi dă măsura transformându-se în personaj. Ceea ce-nseamnă că viaţa lui devine roman.
“Pereţii liftului nu permiteau sunetelor să se răspândească, le adunau acolo, le strângeau. Corpurile oricum răspândesc sunete. Vibrează. Şi culoarea spune ceva despre ele. Asta afli neauzind. Sunt altfel de semnale, pe care doar un surd le poate percepe. Mai există şi alte forme de limbaj. Nu doar vorbele. De fapt, astea sunt cel mai puţin importante”.
Boala ca revelaţie, moartea celui nelumit: şi scenariul literar şi cel existenţial, adică “ale filei două feţe”, sunt variaţiuni ale schemei clasice a iniţierii. Boala ca revelaţie a acestor noi forme de limbaj, a ceea ce nu este decât astfel accesibil. Condiţia: să săvârşeşti convertirea, să înţelegi ce ţi se întâmplă, să treci cu adevărat prin, nu pe lângă. Adică să-ţi asumi experienţa în sine, să depăşeşti, prin urmare, latura/accepţiunea pur negativă, patologică.
Persoana I plural e semnul înalt şi graţios, prin tonalitate, al înţelepciunii iniţiatului/maturului care are/capătă o viziune: “Problema nu se mai pune apoi aşa. Toţi avem un ritm al nostru pe care evoluăm, pe care ne mişcăm prin viaţă. O muzică interioară, care ne determină să facem anumite lucruri sau ne cenzurează alte ieşiri. Suntem ca şobolanii cetăţeanului din poveste”.
Avem de-a face, deopotrivă, cu un marginal hrănit cu parizer, cu un candidat şi cu un “mistagog” modern (meditator la “materia” creativitate, scriitor). Cu un ziarist şi un sociolog care captează fidel şi analitic (de)căderea lumii din jur. “Garsoniera infectă”, vecinii de palier sau salon, babele de pe scară, blocul constituie toposuri şi bestiarii consacrate ale literaturii recente. Sorin Stoica le tratează cu sporul de înţelegere şi aprofundare al celui şcolit în a „percuta” oamenii, ca indivizi şi ansamblu social. Fapt remarcabil, pasajele cu pricina nu dau impresia ilustrări forţate, de tezism.
Pornind de la firescul literaturii şi “fantastica banalitate” a lumii, Sorin Stoica descoperă latenţele magice, “periculoase” ale scrisului, le întrezăreşte. Trece, astfel, dincolo, are “bănuielile” lui. Simte şi presimte. Cele mai frapante rânduri sunt cele în care începe să-şi înţeleagă, dintr-o perspectivă mai înaltă, biografia. A-ţi transforma existenţa în destin înseamnă, în primul rând, a o/te înţelege, a descoperi filonul care, străbătând-o, o vertebrează.
E un mod de a te ridica deasupra situaţiei, oricât de tragice. Adică un prim simptom al înălţării. Tot astfel, literatura trece de estetic. Îşi câştigă profunzimea de pe urmă, altminteri inaccesibilă. Cartea pe care o scrii e, totodată, cartea din mânecă: singura potenţial salvatoare. Fatalitatea se instaurează când şi aşii devin inutili, când nu mai poţi câştiga partida decât prin felul în care (o) pierzi.